Povestitorul

Ieri, interviu cu Salman. Salman Rushdie.

http://www.jurnalul.ro/stire-interviu/povestitorul-salman-rushdie-528424.html

Pentru ca mi-e dor

J'ai perdu mon Coco...

Did you ever ride with a streetcar named "Desire"?

Blanche era fragila si traia intr-un univers imaginar. Dorea sa fie o lady, chiar daca bea cola dintr-un pahar de hartie. Stanley, bruta, a reusit sa-i distruga orice strop de echilibru si a condus-o spre nebunie. Stella, pe de alta parte, era dependenta de Stanley.
"A streetcar named desire" - unul dintre cele mai bune filme pe care le-a dat Hollywood-ul vreodata, cu o Vivien Leigh dementiala si un Marlon Brando stapanit de fervoarea inceputului. Brilliant!

Roman Polanski

Il apar pe Roman Polanski pentru ca pur si simplu il ador. Sunt subiectiva, da, dar in acelasi timp stiu ca o femeie care a fost violata la 13 ani nu se poate declara fan al violatorului sau si nu poate accepta asa de usor suma de 500.000 de dolari. Atata costa un abuz?
Daca ea accepta un pret pentru inocenta, inseamna ca dragul meu Roman, dragul nostru Roman este nevinovat.
Iar aceasta femeie dornica de celebritate nu e nici mai mult nici mai putin decat o scursura a societatii.
Ma rog pentru Roman Polanski.

Cum l-am cunoscut pe L. Cohen

Articol aparut in "JURNALUL NATIONAL"

ROZANA MIHALACHE

21 septembrie 2009. Barcelona


Miile de oameni îl aşteptau cuminţi, aşezaţi pe scaune, cu emoţia unei prime şi poate ultime întâlniri.
Când a apărut pe scenă s-a declanşat o bucurie aproape isterică. Au pornit aplauze care au durat minute în şir şi s-au strigat urări de “la mulţi ani”.
După incidentul de vineri, când leşinase pe scenă, publicul voia să-i arate un suport total.
Şi după ce a cântat despre luna care le transpirase pe cearceafuri, despre Jane care trecuse pe la el cu o şuviţă din părul altui bărbat şi Suzanne care l-a hrănit cu ceai şi portocale venite tocmai din China, Leonard Cohen s-a retras cu zâmbetul pe buze de pe scena Palatului Sant Jordi din Barcelona.




La 75 de ani, sprinten şi luminos, reuşeşte să transforme fiecare concert al său într-o experienţă unică.
O experienţă pe care ai vrea să o repeţi la nesfârşit, fie că îi primeşti amintirile adunate într-un hotel din New York, fie că ţi-l imaginezi zâmbind trufaş în “turnul cântecului”.
După ce a ieşit de pe scenă, însoţit de trandafiri roşii, am alergat şi eu spre culise unde avea loc o recepţie la care participau copiii lui Leonard, prietenii apropiaţi şi câţiva membri privilegiaţi ai forumului “leonardcohen.com”.
Doar că în timp ce eram îndrumată spre locul cu pricina, l-am zărit într-una dintre cabine. Purta pălăria şi avea ochelarii cu lentile gri şi lame groase pe nas. Îşi împacheta lucrurile. M-am oprit şi m-am uitat fascinată la el. Timpul s-a oprit în loc pentru câteva secunde.
Am bătut la uşă timid şi a ridicat privirea. A zâmbit şi mi-a zis să intru.
Nu l-am lăsat să spună nimic şi am început să mă scuz şi să-i spun că ştiu că poate nu vrea să vadă pe nimeni şi că e obosit şi stresat şi că îmi pare rău, dar nu m-am putut abţine să intru, mai ales că nu eram absolut sigură că va veni la recepţie.
A început să râdă şi mi-a luat mâna într-a lui. M-a îndemnat să mă aşez şi a reînceput să împacheteze o cămaşă albă, în acelaşi timp punându-mi întrebări despre mine.
A fost încântat să afle că sunt din România şi că acum locuiesc în Bucureşti şi mi-a spus că i-au plăcut clădirile Capitalei pentru că au un aer…nobil.
L-am întrebat dacă vrea să-l ajut să împacheteze şi mi-a răspuns că nu, mai ales că împachetatul e unul din puţinele lucruri pe care ştie să le facă. Am râs amândoi cu poftă.
Pe urmă i-am mărturisit că eu de fapt n-aş fi ştiut cum să-l ajut, dar am încercat să fiu drăguţă.

-Aşadar, eşti o persoană drăguţă, scumpo?
-Nu ştiu, în unele momente încerc să fiu drăguţă, însă în general sunt doar sinceră.
-Da, eşti o persoană onestă, îmi dau seama.
- Dar dumneavoastră?
-Ah, eu sunt extrem de drăguţ.
-Şi modest.
(râde)

Continuă să împacheteze şi îmi ofere să mestec o scobitoare cu aromă de arbore de ceai. Îmi spune că e excelentă. Conversaţia curge ciudat de firesc. Îl las pe el să pună majoritatea întrebărilor. Îi face plăcere.

-Şi, îţi place Barcelona, darling?
-Da, am apucat să vizitez câte ceva şi e un oraş foarte frumos într-adevăr.

Tremur toată.

-Şi mie îmi place. Am ieşit din hotel să-mi iau o supă, dar strada pe care am văzut-o arăta minunat, zău.

Da, are un superb simţ al umorului.

-Ştii, e aşa de ciudat, am la hotel un panou prin intermediul căruia ar trebui să aprind luminile. E foarte greu de folosit.
-Trebuie să fii profesionist.
-Da, trebuie să fii inginer profesionist pentru asta.

La uşă au bătut Dominique Issermann, fosta lui iubită din anii ’80 şi Sharon Robinson. Ne-a făcut cunoştinţă şi a invitat-o pe Dominique să ni se alăture “pentru puţin”.
Am convins-o că nu facem un interviu şi nu ne deranjează.
E o femeie fermecătoare şi se simte că îi leagă o prietenie profundă. Îi reproşează că nu a cântat “Chelsea Hotel”, iar eu uit să îi spun cât de mult îmi place “Famous Blue Raincoat”.
Începem să vorbim despre incidentul de vineri. El spune că s-au mai îmbolnăvit alte şase persoane, printre care şi Sharon.
În timp ce vorbeşte, Dominique îi face o fotografie, apoi mă roagă şi pe mine să o las să-mi facă una. Leonard vrea să se apropie, dar ea îi spune că nu, vrea una doar cu mine.
El se predă.
Dominique se retrage şi ne spune că ne aşteaptă la recepţie.
E foarte diferit atunci când e singur, când nu-l cocoloşeşte nimeni. E aşa cum l-am cunoscut prin intermediul cântecelor şi cărţilor lui. E acel Leonard veritabil şi nu artistul celebru pe care toţi simt nevoia să îl ocrotească şi el pare că acceptă doar pentru că e într-adevăr prea drăguţ.
L. Cohen e un om şi mai frumos atunci când e singur.


-Auzi, dar tu ai o viaţă?

Asta de unde-a mai venit?

-Păi…
-Pentru că eu nu am.
-Eu…nu ştiu. Sincer, habar n-am. Puneţi întrebări dificile, domnule Cohen…
Adică…studiez, scriu, plătesc facturi la sfârşitul lunii, dar nu, de fapt nu cred că am o viaţă în adevăratul sens al cuvântului…


Este chemat insistent la recepţie.
Îmi spune că vrea să ne luăm rămas-bun în cabină, înainte să ne vedem cu toată lumea. Ne îmbrăţişăm şi îi mulţumesc pentru onoarea de a mă fi lăsat să păşesc puţin prin lumea lui.
Când ajungem în cealaltă cameră şi este asaltat îmi dau seama că aş fi avut atât de multe să-i mai spun şi că de fapt da, am o viaţă, am o viaţă secretă care îl implică şi pe el şi toate clipele în care mi-a fost alături şi m-a ajutat fără să fi ştiut asta, însă e o viaţă pe care ceilalţi n-ar recunoaşte-o niciodată.
Dar ne pierdem amândoi printre oameni, ca să ne regăsim pentru câteva fotografii pe care ni le face Dominique cu aparatul meu digital pe care îl urăşte din prima, pe urmă ciuguleşte câte ceva, spune ceea ce e corect şi ne luăm din nou rămas-bun, în faţa tuturor, păstrând de fapt amintirea celor câteva minute în care eu am fost sinceră şi el a fost L. Cohen.

Roscoe Beck despre eternul Leonard Cohen

Articol aparut in "JURNALUL NATIONAL"

ROZANA MIHALACHE


Leonard Cohen a revenit în România şi ne-a oferit din nou o lecţie de perfectă galanterie, eleganţă, prietenie şi iubire.
L-am privit respectuos şi l-am adorat la unison, atunci când a îngenuncheat în faţa noastră, şi-a scos pălăria şi sub o lună plină, cu ochii închişi, a cântat. A cântat pentru noi, dar şi pentru cei ce au pierit, pentru cei rătăciţi şi pentru cei care trec prin clipe grele.
L.Cohen a părăsit scena lăsând în urma lui câteva mii de oameni amuţiţi de fericire şi îmbătaţi de dragoste.







“Lui Leonard i-au plăcut ambele concerte din România. Ştii, de obicei nu ţii minte cum a fost în toate locurile în care mergi, să zicem că îţi aminteşti audienţa, dar cam atât. Însă ambele concerte de la Bucureşti sunt memorabile. Primul pentru că Leonard şi-a sărbătorit ziua de naştere aici şi cel de acum pentru că publicul a fost tăcut, ceea ce ne-a făcut pe noi să cântăm mai încet. Cel mai greu este să cânţi încet, dar am simţit nevoia să facem asta şi Leonard a ales să mai cânte câte ceva în plus faţă de ceea ce aveam programat.
“Lover, lover, lover” este un exemplu în acest sens, primul set durând mai mult decât de obicei. Deci da, Leonard a adorat să cânte din nou aici.”
Roscoe Beck, basistul şi directorul muzical al lui L. Cohen îmi spune asta în culise, după spectacol.
Zâmbeşte şi ia o înghiţitură din vinul roşu pus la dispoziţie de organizatori. Îi place vinul românesc. Tuturor le place. Şi le place felul în care au fost primiţi aici.
Câteva clipe mai devreme Leonard trecuse în fugă pe lângă noi. Purta încă pălăria şi se grăbea să ajungă la hotel.
Roscoe s-a scuzat şi a mers să se schimbe. Cât timp l-am aşteptat a venit lângă mine Javier Mas, “din Barcelona” şi am schimbat câteva vorbe în spaniolă, împărtăşindu-ne pasiunea comună pentru…filmele lui Pedro Almodovar. Roscoe şi Javier, ca tot restul echipei, sunt foarte sociabili şi absolut minunaţi.

Mike Scoble, managerul de turneu al lui Cohen, trece pe lângă noi şi îmi face cu mâna. Cu o seară înainte îl întâlnisem la recepţia organizată la Palatul Ghika în cinstea sosirii lui Leonard.
“Este artistul cu care am lucrat cel mai uşor. Nu are pretentii absurde, spune direct ceea ce doreşte şi noi îi oferim cu plăcere, mai ales că, din nou, cererile lui în general sunt foarte uşor de îndeplinit.” Mike îmi spunea asta şi din când în când trăgea cu ochiul la ecranul pe care era proiectat dvd-ul cu concertul lui Leonard de la Londra.

Roscoe Beck zâmbeşte când menţionez de “faimosul” dvd.
“Ştii, nu ne-am imaginat niciodată că acel concert va ajunge pe un dvd. Eram toţi convinşi că nu o să iasă foarte bine pentru că avusesem probleme cu sunetul. Şi Leonard era îngrijorat. Eu încă nu am apucat să văd toată înregistrarea şi acum când mă gândesc la asta, îmi dau seama că a fost singura dată când mi-am ţinut tot timpul ochelarii de soare la ochi.”
I-am spus că partea mea preferată din concert e atunci când Leonard recită “A Thousand Kisses Deep. “Da, dar în general face asta numai când e vorba de un public vorbitor de limba angleză. Nu se întâmplă la toate concertele”.

Sharon Robinson iese din camera destinată echipei şi merge spre autocarul care aştepta lângă stadion.
“Anul trecut ea nu a reuşit să ajungă în România. Avea nişte probleme de sănătate şi a rămas să-şi facă analize. Dacă-ţi vine să crezi, Sharon e căsătorită de un sfert de secol şi are un băiat de 20 de ani. Eu i-am cântat la nuntă.”
Toţi sunt foarte uniţi. Îl au ca “punct” comun pe Leonard şi iubesc ceea ce fac.
“Da, ai dreptate, nu doar pare, ci avem o viaţă frumoasă. Nu e uşor într-adevăr să-i laşi în urmă pe cei dragi, dar asta e ceea ce facem şi întâmplător ne place foarte mult. Eu am un băieţel de 11 ani şi recunosc că mi-e foarte dor de el, dar când are vacanţă îl mai iau cu noi în concerte. E o ocazie pentru el să vadă Europa. Noi toţi iubim acest continent, care ne-a primit întotdeauna mult mai călduros.”
Roscoe scoate dintr-o geantă un plic cu vederi care îl portretizau pe Leonard. “Acestea sunt nişte fotografii făcute de Dominique Issermann în anii ’80. Atunci ea şi Leonard erau iubiţi. Ei i-a dedicat I’m Your Man.”
Îmi atrage atenţia una în care el stă la o masă în faţa unei maşini de scris şi îi spun noului meu prieten că acolo Leonard arată de parcă ar fi la închisoare. Începe să râdă.
“Nu, este o fotografie făcută în apartamentul lui Leonard din Los Angeles. Am locuit şi eu acolo pentru an. Era mobilat doar cu un pat, o masă, o chitară şi maşina de scris.
California este şi locul unde l-am cunoscut pe Leonard în urmă cu trei decenii. Aveam 24 de ani şi am mers într-un studio de înregistrare unde am fost surprins să-l văd chiar pe el. Am cântat, i-a plăcut şi m-a acceptat cu tot cu orchestra mea. Acela a fost începutul unei frumoase prietenii.”


Alţi membri ai trupei trec pe lângă noi şi salută. Îl întreb pe Roscoe cum sunt toţi înainte de spectacol.
“Păi, cu 15 minute înainte de show ne strângem toţi în camera verde, adică locul în care ne schimbăm şi ne lăsăm lucrurile şi cântăm ceva împreună. Este o incantaţie scurtă în limba latină pe care o rostim într-un fel deosebit, fiecare continuând ceea ce a început să spună celălalt. Formăm un cerc, de fapt. Şi cam atât. Evident că în timpul zilei facem probe de sunet ş.a., dar ne-am obişnuit deja cu tot.”


Încep să vorbesc despre Anjani şi îmi spune că ea este celebră datorită asocierii cu Leonard şi acum nu prea mai sunt împreună de fapt. Îmi dau seama că e un subiect sensibil.
Roscoe este strigat să meargă spre autocar. Face semn că mai stă cinci minute şi îi zâmbesc cu înţelegere şi recunoştinţă. Mă invită la ultimul lor concert din Europa, care va avea loc tot de ziua lui Leonard, în Barcelona, unde speră că voi avea ocazia să vorbesc şi cu el. Ne dăm seama că acea seară reprezintă şi pentru noi începutul unei prietenii pentru că in definitiv, toţi oamenii care îl iubesc pe Leonard sunt prieteni.
Ne îmbrăţişăm şi pleacă. Mă uit în urma lui cu lacrimi în ochi, aşa cum am privit şi tot concertul şi realizez că faptul că l-am descoperit pe Leonard Cohen este cel mai frumos şi mai pur lucru care ni se putea întâmpla, în această lume guvernată de haos şi superficialitate, dar avem noroc, căci “există o spărtură în toate/ şi pe acolo intră lumina”.
So, thank you and God bless you, Mr. Cohen!